Despre Rusia se pot face o sumedenie de presupuneri, se pot scrie numeroase studii de specialitate și putem lansa o duzină de ipoteze cu privire la strategia geopolitică a celui mai mare stat din lume. Cu toate acestea, în ciuda tuturor încercărilor Occidentului de a înțelege dorințele ascunse ale Kremlinului, această mare putere a lumii continuă să rămână așa cum o numea Sir Winston Chirchill în 1939: ,,o ghicitoare învăluită într-un mister în interiorul unei enigme”.
Rusia posedă o serie de avantaje fizico-geografice incontestabile. Are o suprafață de peste 17 milioane km², 11 fuse orare, acces pe două continente și mai mule tipuri de climă, pornind de la cea cea temperat-continentală cu diferite nuanțe de ariditate și ajungând până la cea subpolar oceanică în zonele aflate la nord de Cercul Polar Arctic. Relieful este în mare parte plat, cu niște câmpii vaste precum Câmpia Est-Europeană sau cea a Siberiei de Vest. Acestea oferă unul dintre cele mai importante puncte tari pe care un stat le poate avea: adâncime strategică. Pentru a invada Rusia dintre vest, este nevoie de organizarea unor căi de de aprovizionare extrem de lungi, la care adaugăm și o cantitate imensă de provizii indispensabile pentru o posibilă armată invadatoare. Aceste aspecte au fost ignorate cu desăvârșire de două ori de-a lungul istoriei, atât de către Napoleon în 1812, cât și de Hitler în 1941. Sigur, întinderea mare a Rusiei se poate transforma și într-un dezavantaj dacă ne gândim la dificultatea pe care o impune apărarea unui teritoriu de o asemenea anvergură.
În orice caz, adevărata putere a rușilor nu este conferită nici de relief și nici de adâncimea strategică, ci de ceea ce se găsește în subteran: rezerve uriașe de petrol, gaze naturale și minereuri, resurse pe care Rusia le exploatează extrem de inteligent de la Revoluția Industrială încoace. Până aici totul pare a fi în favoarea Kremlinului, dar nu trebuie omis un aspect foarte important, și anume că oricine are un călcâi al lui Ahile. Așa că vine acum întrebarea firească: care e slăbiciunea Rusiei? Răspunsul poate fi aflat dacă aruncăm o scurtă privire pe harta lumii, punând cap la cap și toate acțiunile militare ale acestui popor din ultimele secole și până în prezent. Chiar dacă influența țarilor și-a găsit demult sfârșitul sub gloanțele bolșevice, când Putin străbate sălile aurite ale Kremlinului, vorbele țarinei Ecaterina cea Mare, care își îndemna poporul ,,să-și spele picioarele în Oceanul Indian” îl urmăresc și acum în mod constant. Este adevărat, rușii au pus mereu accent pe o armată terestră, iar asta cu precădere pentru a preveni orice posibile invazii dinspre est sau vest, dar cu toate acestea, o realizare importantă nu a fost atinsă niciodată: obținerea statutului de putere maritimă globală, iar asta mai ales din cauza lipsei de acces la mări mai calde, unde navigația să poată fi realizată mai mult de patru luni pe an. Dorința de extindere către sud, spre zone cu o climă mai favorabilă, a fost cea care a atras rivalitatea dintre Imperiul Rus și cel Otoman, interesele geopolitice ale secolului al XIX-lea căzând inclusiv asupra controlului din strâmtorile turcești dintre Marea Neagră și Marea Mediterană.
O altă problemă a Rusiei este însăși demografia. Deși țara are niște dimensiuni uriașe, este important de menționat că doar 17% din locuitori trăiesc la est de Munții Ural, așadar în Asia, în vreme ce restul de 75% sunt cantonați în partea europeană. Populația Rusiei este și acum multietnică, majoritatea etniilor asiatice acceptând silit controlul Moscovei, ceea ce face ca însăși existența Rusiei ca stat să fie posibilă numai cu ajutorul unui sistem autoritar, care să poată menține controlul absolut asupra cetățeanului. Există ipoteza conform căreia, dacă democrația ar fi vreodată impusă la nivel național, ar putea duce la fărâmițarea acestui stat hegemonic. Din acest motiv, nu doar odată, liderii ruși au încercat să mențină o anumită distanță față de Occidentul care promovează un sistem total opus. Dintre toate perioadele istorice, cea mai agresivă și clară opoziție s-a putut remarca de-a lungul Războiului Rece, când ,,lumea liberă” era separată de blocul comunist printr-o linie de demarcație pe care același prim-ministru britanic o numise sugestiv ,,Cortina de Fier”. De atunci și până azi, acea ,,cortină de fier” s-a prăbușit, iar Rusia a fost silită să ărivească treptat cum influența democrației și mai ales cea a alianței militare nord-atlantice s-a apropiat tot mai mult de Moscova. Picătura care a umplut paharul a fost dorința Ucrainei de adera la structurile democratice occidentale, ceea ce a declanșat un adevărat război între cele două țări slave. Se pare că, pentru ucraineni, mirajul democrației a fost mai puternic decât promisiunile amăgitoare ale Kremlinului, care în urmă cu doar 80 de ani, îngloba forțat în statul ucrainean teritorii preluate abuziv de la România și Polonia. Oare ce ne rezervă viitorul?
Bibliografie: Marshall, Tim, (2020), ,,Prizonierii geografiei”, Editura Litera, București