Se poate afirma că un singur lucru este mai prețios decât petrolul în Orientul Mijlociu, și anume pacea. Un concept care nu a fost nicicând ușor de obținut, dar cu toate acestea se încearcă în continuare atingerea sa, în mod paradoxal, chiar și prin intermediul războiului. Multe dintre problemele regiunii sunt deja arhicunoscute și știm faptul ca sunt strâns legate cu precădere de istoria ultimilor 200 de ani. Am asisitat doar în deceniul actual la izbucnirea a două conflicte militare în relativ același areal și în timp ce unul pare că s-a încheiat oficial (sau doar a intrat într-o altă stare de latență), cel de-al doilea abia începe, iar consecințele economice se resimt nu doar pe continentul european, ci și pe țărmurile vestice ale Atlanticului.
Este cert ca perioada colonială a lăsat răni adânci în sistemele politice ale statelor din golf. Acest lucru poate fi obervat mai ales dacă analizăm guvernările de factură autoritară cu puternice componente religioase, ce dețin puterea în state precum Iran, Iraq sau, până de curând, în Siria. Momentul care poate fi considerat drept punct-cheie în evoluția relativ recentă a regiunii este chiar sfârșitul Primului Război Mondial, atunci când puterile învingătoare ale Antantei au conștientizat importanța geostrategică a Orientului Mijlociu datorită rezervelor sale de petrol și gaze naturale. Astfel, începând cu anul 1920, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, împreună cu Franța, au pus în aplicare un acord care fusese semnat încă din 1916 și făcut public în luna noiembrie a anului 1917, acord ce a rămas cunoscut sub denumirea de ,,Sykes-Picot”. Acesta prevedea o linie de demarcație stabilită între aliați cu privire la împărțirea coloniilor din Orientul Mijlociu, numele tratatului fiind preluat de la miniștrii de externe ai celor două țări, Mark Sykes și François-Georges Picot. Conform înțelegerii acestora, dacă alianța avea să învingă Puterile Centrale și Imperiul Otoman (ceea ce s-a și întâmplat), atunci Franța ar fi urmat să dețină controlul asupra teritoriului aflat la nord de linia ce unea Haifa, de pe coasta Mediteranei, cu Kirkuk, în nord-estul Iraqului de astăzi. În egală măsură, guvernul britanic urma să controleze teritoriile aflate la sud de această frontieră simbolică, mai exact Peninsula Arabia și mare parte din Golful Persic. De atunci, au urmat perioade de promisiuni făcute de către Marile Puteri către diverși șefi de trib, majoritatea nerespectate. Mai mult decât atât, atât guvernul francez, cât și cel britanic, au continuat să sprijine diferite facțiuni religioase împotriva celorlalte, în funcție de modul în care cerințele acestora puteau fi aliniate cu ambițiile economice ale europenilor. Ulterior, omenirea a mai cunoscut și un al Doilea Război Mondial, succedat de așa-numitul Război Rece, care a separat cele două tabere postbelice, cea democratică și capitalistă controlată de SUA și vestul Europei, versus cea socialistă, sub influența directă a Uniunii Sovietice. Anul 1953 provoacă și acum amintiri neplăcute iranienilor care, sub conducerea primului-ministru Mohammad Mossadegh, au încercat naționalizarea petrolului și mutarea acestuia din mâinile britanice în cele autohtone. Momentul a atras intervenția brutală a Regatului Unit, care la rândul său, a apelat la ajutorul american pentru menținerea controlului, instaurând o dictatură pro-occidentală ce a durat până în 1972, când instaurarea Republicii Islamice a transformat Iranul într-un dușman de moarte pentru SUA și, implicit, pentru cel mai important aliat american din regiune, Israel.
În acest context istoric marcat de fragmentare, intervenții externe și conflicte identitare, relația dintre Israel, Iran și Statele Unite ale Americii devine una dintre cele mai importante axe de tensiune ale prezentului. Actualul conflict nu poate fi înțeles exclusiv prin prisma confruntării militare directe, deoarece implicările reale ar fi cu mult diminuate față de realitatea geopolitică a situației, ci trebuie însă analizat ca rezultatul unei suprapuneri de factori interni și externi, ce transformă regiunea într-un spațiu de competiție geopolitică permanentă. Dincolo de rivalitatea istorică și tensiunile economice, aceste trei țări se confruntă și cu o ciocnire ideologică evidentă. Dacă SUA și Israelul se bazează pe modelul unui stat de drept, Iranul promovează un autoritarism bazat pe model teocrat, unde religia dusă la extrem este deținătorul adevărat al puterii propriu-zise. Toate aceste aspecte conduc, de asemenea, și la o serie întreagă de probleme privind securitatea și supraviețuirea statală, căci Israelul este îndreptățit astăzi să considere Iranul ca fiind un pericol existențial în regiune, un inamic cu ambiții nucleare care amenință cu genocid în masă pe baza unor argumente religioase greu de înțeles pentru lumea liberă. În vreme ce Tel Aviv este implicat într-un război de uzură cu grupările teroriste ce susțin cauza palestiniană (precum Hezbollah, ori diferite alte grupări din Siria, Yemen sau Irak), Teheranul finanțează orice mișcări care se declară împotriva statului israelian, ultimul având un caracter politico-ideologic și confesional diferit față de majoritatea vecinilor săi, ceea ce-i conferă o oarecare teamă identitară.
Desigur, ca și în alte împrejurări, merită să ne punem o întrebare și mai serioasă: este acest război unul pur regional sau poate reprezenta mai degrabă începutul unei reconfigurări globale? Deși SUA și Israel nu formează o frontieră comună cu Iranul, rivalitatea și ura reciprocă par să atingă acum un punct culminant. Oricât de mult ar subestima administrația Trump capacitățile de luptă ale Teheranului, adevărul este că urmașii Imperiului Persan s-au pregătit pentru acest conflict timp de câteva decenii bune, iar fără o răsturnare ireversibilă a actualului regim autoritar, situația din Orientul Mijlociu nu face decât să rămână așezată pe un butoi cu pulbere gata de o nouă explozie (sau implozie) oricând. Problema cea mai mare este că, în cazul unei detonări, fie ea și redusă ca amplitudine, repercusiunile economice sunt resimțite tot de către populație, iar acesta este un efect în lanț ce nu poate fi oprit nici de frontierele terestre, nici de cele ideologice și nici de cele identitare ori confesionale. Nu ar fi prima dată când Occidentul intervine militar în regiune, dar la fel cum s-a întâmplat și în cazul Afghanistanului, lucrurile amenință să rămână tot neterminate, iar lumea liberă este în continuare într-o lipsă acută de lideri care să acționeze strategic, inteligent și, în același timp, cu respect față de istoria și cultura unor popoare care trăiesc în teritoriile dominate de conflict de mii de ani.
Actualele tensiuni dintre SUA, Israel și Iran, concretizate acum într-un nou război, au depășit cu mult frontierele regionale. Alți actori politici par să fie și ei tot mai implicați în lupta pentru supremația geopolitică. Rusia și China posedă la rândul lor niște interese indirecte, prima susținând clar viziunea autoritară și anti-occidentală a Iranului, în vreme ce statele arabe din golf, deși puternic influențate la rândul lor de religie, par să se poziționeze acum mult mai prudent în raport cu actualul conflict, dat fiind faptul că economia lor a fost bazată foarte mult pe comerțul cu petrol și gaze naturale, iar mai recent, inclusiv pe turism, asta din dorința de a reduce dependența de combustibilii fosili. Cert este că, deși nu putem nega pericolul reprezentat de un Iran dotat cu arme nucleare, este la fel de adevărat și faptul că, dupa cinci ani de crize continue generate fie de pandemia de Coronavirus, fie de razboiul din Ucraina sau de cel din Fașia Gaza, în prezent, ultimul lucru de care ar mai avea nevoie lumea în prezent este un nou război care să genereze o adevărată penurie de combustibil. Iar daca acest război este gestionat în manieră deficitară de către cei care l-au început, consecințele pot fi la fel de grave ca lipsa intervenței. Posibilul eșec pe care SUA l-ar putea înregistra în Iran, și asta în urma începerii unui război pentru care armata americană nu era pregătită, nu va duce decât la o prăbușire și mai accentuată a hegemoniei occidentale în raport cu dictaturile lumii. Se pare că recent însuși Iranul a început negocieri cu Uniunea Europeană pentru o nouă strategie de vânzare a petrolului, condiția principală fiind ca achizițiile să se facă în euro și nu în dolari. Ținând cont că toate vânzările de petrol din ultimele decenii s-au făcut în moneda americană, această nouă strategie a Iranului va impacta masiv economia SUA, care prin esența ei a fost bazată pe ceea ce astăzi numim petrodolari. De asemenea, noi alternative privind rutele de aprovizionare cu petrol și gaze naturale par să fie puse în discuție din ce în ce mai des, iar posibilitatea relocării rafinăriilor direct pe coastele Oceanului Indian, sau transportarea resurselor direct către Marea Roșie prin conducte ce ar traversa Deșertul Arabiei nu mai reprezintă niște posibilități atât de îndepărtate, iar asta în contextul necesității de a diminua dependența de traversarea Strâmtorii Ormuz, principala armă de șantaj a Iranului pentru multe decenii de acum înainte.
În final, putem conchide că implicațiile acestui război sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. De foarte multe ori, argumentele religioase nu sunt decât un pretext menit să ascundă adevăratele mize geopoltice și economice. Dacă omenirea va ieși din actualele crize pe care le traversăm tot mai greu, asta depinde aproape exclusiv de ceea ce alegem prin vot liber, democratic și inteligent. Vremurile grele produc oameni puternici.
Bibliografie: Marshall, Tim, (2020), ,,Prizonierii geografiei”, Editura Litera, București
Rasool, K., Wakil, I., Bin Liaqat, B., Nawaz, A., (2026), ,,Iran’s Geopolitical Strategy in the Shadow of US-Israel Relations” (Strategia geopolitică a Iranului în umbra relațiilor SUA-Israel), Pakistan Journal of Social Sciences Review, Vol. 5, No. 1, pp 2958-8044