Atlantida – o legendă care continuă să se păstreze vie și astăzi nu doar în descrierile antice ale filosofilor greci, ci și în conștiința noastră, a oamenilor de azi, grație acelor cercetători care încă fac tot posibilul pentru a dovedi existența reală a unui oraș mitologic. Este Atlantida doar un loc imaginar, așa cum cred majoritatea oamenilor de știință? A fost oare gândită de Platon cu scopul de a ilustra destinul fatal pe care îl poate avea o societate lacomă și avidă de putere, care renunță la etică și la armonia cu natura în favoarea materialismului? Sau ar putea fi chiar o civilizație reală pierdută în negura Epocii Bronzului, a cărei dispariție a fost cauzată de un cataclism cât se poate de natural?
Pe viitor, sperăm ca acest mister să poată fi rezolvat. De ce acum? Un motiv care ne poate da speranță este tocmai tehnologia avansată de care dispunem în prezent, unealtă științifică pe care cercetătorii din secolele trecute nu au avut-o la îndemână. Cartografierea minuțioasă a reliefului submarin, secarea digitală a mărilor și oceanelor cu scopul de a vedea mai bine ce se ascunde în adâncurile încă neexplorate până acum, elaborarea unor hărți care relevă ce se află sub straturile groase de sedimente depuse de-a lungul ultimilor 5000-6000 de ani, toate acestea reprezintă niște reușite tehnice care aparțin exclusiv secolului actual și deschid noi perspective în cercetarea globală.
Un alt motiv ce poate fi luat în calcul constă tocmai în contextul juridic și social internațional, mult mai favorabil în prezent decât era până acum 80 de ani. Conform informațiilor adunate din scrierile antice, Atlantida (dacă există cu adevărat) ar trebui să fie localizată în proximitatea sau chiar în cadrul continentului european. Așadar, discutăm de un areal suprapus, în mare parte, Uniunii Europene, unde colaborările internaționale și interdisciplinare sunt mereu încurajate, iar cercetarea este finanțată cu scopul de a crește aportul de cunoștințe pe care societatea umană le poate deține. Toate acestea, desigur, pot deveni realitate numai în contextul cooperării strânse între mai multe țări pe fondul unui context global de pace și stabilitate.
De ce este însă atât de dificilă localizarea exactă a orașului construit de atlanți? Pentru că singurele descrieri ale acestei civilizații dispărute, cel mai probabil, în Epoca Bronzului provin din cele două faimoase dialoguri ale lui Platon, Timaios și Critias. În aceste două opere, marele învățat grec amintește de existența unui popor de războinici, care ajunsese să domine aproape întregul bazin al Mării Mediterane. Capitala lor, Atlantida, era situată, conform descrierii platoniene, la vest de ,,Coloanele lui Hercule”, ceea ce astăzi s-ar traduce ca Strâmtoarea Gibraltar. Orașul era așezat pe o insulă alcătuită din trei cercuri concentrice înconjurate de canale cu apă, iar în mijloc, autorul afirmă că se înălța un templu dedicat lui Poseidon, zeul mărilor. Atlanții ar fi fost un popor mândru, cu o puternică forță militară, însă destinul lor s-a schimbat brusc atunci când când societatea pe care o construiseră a deviat de la normele etice, atrăgând mânia zeilor. Aceștia din urmă au decis pedepsirea atlanților printr-un cataclism puternic, care a generat niște cutremure în lanț și valuri seismice ce au dus la distrugerea și scufundarea orașului într-o zi și o noapte. Desigur, legenda stârnește o deosebită curiozitate, atât în rândul istoricilor, cât și în cel al geografilor și arheologilor. Trebuie menționat însă că este aproape imposibil de verificat veridicitatea celor scrise de Platon, căci și acesta, la rândul său, a trăit în secolul al IV-lea î.Hr., așadar la o perioada considerabilă de timp după cataclismul care a pus capăt imperiului atlant. Cu alte cuvinte, există o posibilitate destul de mare ca anumite informații relatate în Antichitate să fi fost alterate, mai mult sau mai puțin, de trecerea timpului. De altfel, este un lucru cunoscut faptul că în perioada antică nivelul de cunoștiințe științifice era destul de limitat, iar oamenii aveau tendința de a descrie anumite fenomene naturale sau chiar forme de relief prin prisma imaginației, atribuindu-le legături directe cu divinitatea sau trnasformându-le în adevărate mituri.
Spre exemplu, navigatorii greci din Antichitate povesteau că ruta maritimă către vest trecea printr-o strâmtoare unde sălășluiau doi monștri marini legendari, Scila și Caribda. Primul era un monstru cu șase capete și cu solzi de piatră de care corăbiile se izbeau și naufragiau pe dată, în vreme ce Caribda trăia în adâncurile mării și înghițea apa cu tot cu vase și marinari. Cele două creaturi sunt descrise de Homer în celebra sa lucrare ,,Odiseea”, unde se precizează faptul că Ulise, în lunga sa călătorie de întoarcere de la Troia, a trebuit să se confrunte la rândul său cu cei doi monștri, reușind însă să scape teafăr după ce a pierdut câtiva marinari. De atunci, de fiecare dată când suntem forțați să alegem între două rele, clișeul ,,între Scila și Caribda” ne poate aminti de legătura pe care o avem și astăzi cu mitologia greacă. Dincolo de legendele Antichității însă, trebuie menționat că există și niște explicații fizico-geografice care stau la baza existenței acelor două creaturi. Locul amintit este cunoscut astăzi sub numele de Strâmtoarea Messina și desparte Peninsula Italică de insula Sicilia. Țărmul continental este unul pietros și abrupt, având o serie de stânci asemănătoare unor solzi de dragon în partea cea mai îngustă a strâmtorii, în vreme ce în proximitatea țărmului sicilian, batimetria observată cu ajutorul sonarului creează terenul propice pentru formarea unor vârtejuri subacvatice, care puteau pereclita foarte ușor navigația vaselor cu pânze. Chiar și astăzi este nevoie de o oarecare experință în navigație pentru a putea străbate cu bine această strâmtoare, mai ales dacă vorbim de ambarcațiuni mici.
Cercetările efectuate anul 2017 de către jurnalistul Simcha Jacobovici, împreună cu faimosul producător James Cameron și întreaga echipă de cercetători a National Geographic, au fost pornite din estul Mării Mediterane, în zona Arhipelagului Santorini din Grecia. Zona este formată dintr-un lanț de insule vulcanice, pe numele lor: Thira, Therasia, Aspronisi, Nea Kameni și Palea Kameni. În prezent, activitatea vulcanică de acolo este latentă, însă se cunoaște faptul că în trecut, insula Thira era semnificativ mai mare decât în prezent, iar zona era dominată de o veche civilizație care data din Epoca Bronzului mijlociu: civilizația minoică sau cretană. Această civilizație și-a atins apogeul cu aproximativ 1500 de ani înainte de Platon, iar poziția geografică ar putea explica de ce dispariția acelor oameni a rămas înrădăcinată în conștiința și mitologia greacă. Însă ce anume a făcut ca influența lor să piardă teren? Pentru a afla mai multe detalii despre acest aspect, a fost necesară scanarea meticuloasă a fundului marin din perimetrul arhipelagului analizat. În urma înregistrărilor făcute de sonar, s-a constatat că insula Thira este mărginită de o uriașă calderă vulcanică unde s-a descoperit chiar magmă solidificată datată de acum 3500 de ani. Așezate cap la cap, informațiile dobândite confirmă ipoteza unei erupții foarte puternice, cel mai probabil peleană, care ar fi carbonizat totul pe o suprafață de peste 150 km², norul arzător ajungând chiar până pe țărmul nordic al insulei Creta și fiind resimțit chiar și dincolo de Mediterană, în Egipt. Cutremurele au generat un val uriaș de tsunami, a cărui înălțime se crede că ar fi avut în jur de 240 m. Așadar, existența unei civilizații vechi și cataclismul care a dus la dispariția sa par să verifice, la primă vedere, descrierea lui Platon cu privire la Atlantida, însă este oare suficient pentru a putea afirma că misterul care obsedează lumea științifică de atâta timp a fost elucidat?
În urma dialogurilor purtate de Simcha Jacobovici cu echipele de arheologici din zonă, aflăm că civilizația minoică nu era foarte extinsă, neexistând până acum nicio dovadă care să sugereze că ar fi avut un adevărat imperiu din zona Greciei și până la Atlantic. Mai mult decât atât, urme de violență nu s-au descoperit niciodată în acest areal, ceea ce contrazice spusele lui Platon, care afirmă că atlanții erau un popor de războinici cuceritori. Aceasta nu este însă singura neconcordanță cu descrierile antice. Dacă aruncăm o scurtă privire asupra operelor Timaios și Critias, vedem că Platon poziționează Atlantida la vest de ,,Coloanele lui Hercule”, la fel cum am precizat și anterior, în vreme ce Insulele Santorini sunt situate mult la est față de Strâmtoarea Gibraltar. Dispariția Atlantidei a fost pusă, într-adevăr, pe seama cutremurelor și a valurilor seismice care au scufundat orașul, dar nicăieri nu se amintește ceva de vreo erupție vulcanică. Astfel, după cum putea vedea, ar fi mult prea prematur să afirmăm că enigma a fost rezolvată.
Ulterior, ne îndreptăm atenția spre Malta, țară exclusiv insulară situată între Peninsula Italică și nordul Africii. Și aici, este întâmpinat de echipe de cercetători dornici să obțină validarea ipotezei ce localizează Atlantida în colțul lor de Mediterană. Explorând o serie de situri arheologice, prezentatorul are bucuria de a observa câteva șanțuri formate în piatră, cel mai probabil, de către roțile unor care antice. Analizele chiar confirmă faptul că cele cinci insule ale arhipelagului au fost locuite în urmă cu 6000 de ani, ceea ce constituie un foarte bun punct de pornire. Mai mult decât atât, se constată, din nou, că cea mai mare dintre aceste suprafețe de uscat era mult mai extinsă în trecut, deci nu ar fi eronat să luăm în calcul existența unor ruine atlante aflate tocmai sub stâncile calcaroase ale Maltei. Problema este că unele aspecte continuă să nu se verifice, iar aici discutăm despre absența urmelor de violență, care să ateste măcar o confruntare militară (incertitudine amintită și în cazul locației anterioare), lipsa vreunei dovezi care să ilustreze existența unui oraș construit în formă de semicerc, respectiv localizarea arealului la est de Gibraltar, element care nu trebuie omis, fiind vorba aici de unica informație geografică pe care o avem de la Platon privind poziția Atlantidei.
În lipsa unui răspuns concludent, ne putem îndrepta atenția către următoarul areal în care Atlantida ar putea fi localizată: insula Sardinia. Aceasta necesită o cercetare mai amănunțită și, după cum urmează să vedem, oferă parcă tot mai multe indicii care să ne facă să credem că aici ar putea fi elucidat unul dintre cele mai mari mistere ale arheologiei globale. Pentru început, este important să precizăm faptul că, de-a lungul timpului, unii istorici și arheologici au început să-și ridice o serie întreagă de întrebări legate de identificarea corectă a Gibraltarului ca fiind corespondentul locului numit de Platon ,,Coloanele lui Hercule”. Încă de la sfârșitul Antichității, se știe că marii învățați greci atribuiau denumirea de ,,coloane” sectorului ce constituia limita lumii cunoscute lor. Dincolo de Mediterană se întindea oceanul, ale cărui limite vestice nu fuseseră încă atinse de europeni, sau cel puțin așa tindem să credem în mod convențional. La vremea respectivă, grecii aveau tendința de a numi acest punct de hotar ,,Stêlai Hērakleous” (Stâlpii lui Heracle/Hercule). Conform mitologiei, eroul menționat este cel care a ,,deschis” strâmtoarea în timpul uneia dintre cele douăsprezece munci ale sale (aducerea vacilor lui Geryon), iar dacă ne luăm după descrierea platoniană, aflăm că Atlantida era așezată ,,dincolo de Coloanele lui Hercule” în ,,marea exterioară”. Prin urmare, criteriul logic pare să indice către Gibraltar ca fiind cea mai bună locație pentru delimitarea estului de vest conform scrierilor grecești. Problema este însă că, în lipsa unor confirmări clare, speculațiile pot apărea oricând, iar extremitatea lumii cunoscute de către grecii antici poate fi, câteodată, greu de stabilit. Astfel, este lesne de înțeles cum de unii specialiști tind să considere mai degrabă Strâmtoarea Messina ca fiind corespondentul celebrelor coloane ale lui Heracle. Deși, la o primă vedere, pare mai puțin plauzibil, nu putem omite nici faptul că acest canal maritim îngust, căminul celor doi monștri legendari amintiți anterior, era intens folosit de către navigatorii eleni din perioada secolelor al VII-lea – al IV-lea Î.Hr. Prin urmare, am putea pleca și de la premisa că Sardinia ar putea fi localizată ,,dincolo de Coloanele lui Hercule”, ceea ce o transformă deja în posibilă locație pentru găsirea Atlantidei.
Indiciile nu întârzie să apară. Încă de la început aflăm că insula a fost locuită de civilizația sardă încă de acum 3500 de ani, fiind frecvent inundată de apele Mediteranei în timpul transgresiunilor marine repetate, efect al activității vulcanice intense și renumite pentru zona Italiei. De asemenea, Platon afirma că stâncile din zona orașului atlant erau roșii, negre și albe, cu numeroase izvoare fierbinți ce țâșneau din piatră. Din punct de vedere tectonic și geologic, afirmațiile se verifică și au explicații științifice simple, grație vulcanismului ce a generat formarea unui relief pe roci magmatice de tipul granitelor și granodioritelor, în vreme ce, din perspectivă hidrologică, izvoarele de acolo au, în mare parte, caracter hipertermal, cu unele ape a căror temperatură poate depăși pragul de 70℃. Însă există și argumente contra, cum ar fi faptul că, din toată suprafața Sardiniei, un singur loc se pretează descrierii platoiene, care afirmă ca Atlantida era așezată în formă de semicerc, într-o câmpie din centrul insulei, fiind flancată de o singură creastă montană solitară. Acest loc este însă mult prea departe de țărmul mării. Deși s-au găsit aici ruine ,,nuraghi” (case construite din piatră cu formă circulară), acestea au fost datate cronologic mult după erupția ce a scufundat o parte din insulă.
Deși unii cercetători continuă să creadă că Atlantida ar putea fi găsită sub apele mării din zona coastelor Sardiniei, merită să ne mai îndreptăm atenția și asupra unei alte regiuni care a stârnit interesul oamenilor de știință în ultimele decenii. Aceasta este totodată și unul din cele mai vestice puncte unde se crede că ar putea fi orașul străvechi. Străbatem Mediterana până în largul coastelor Spaniei, trecând inclusiv prin Strâmtoarea Gibraltar în apele deschise ale oceanului ce poartă și astăzi în etimologia sa amintirea neînfricaților atlanți. Este vorba de o zonă protejată din sudul litoralului spaniol, mai exact Parcul Național Doñana. Acesta este, poate, cel mai important punct al întregii expediții, dat fiind că este și singurul aflat la vest de ,,Coloanele lui Hercule”, în ,,marea exterioară”, acolo unde dovezile arheologice confirmă existența unor populații indigene de acum 5000-6000 de ani, ce trăia în întreaga jumătate central-sudică a Peninsulei Iberice. Discuțiile purtate cu arheologii spanioli ne atrag atenția asupra unor picturi rupestre cu o deosebită importanță pentru cercetările noastre: oameni și animale care se îneacă într-un areal reprezentat sub forma unui semicerc. Descoperirea face mare vâlvă printre specialiștii debarcați pe uscat pentru căutarea de dovezi în zona continentală, în vreme ce echipa din largul oceanului reușește să identifice, cu ajutorul sonarului, ruinele unui port antic de o capacitate remarcabilă, care dovedește că, în trecut, zona reprezenta un adevărat nod comercial pentru traficul maritim. Ruinele portuare se află chiar în dreptul parcului național, acesta din urmă reprezentând una dintre cele mai mari zone umede de la nivelul Europei. Arealul este ocupat de o serie de ecositeme diferite și compleze din punct de vedere biotic, prin urmare și intervenția antropică aici este destul de limitată. Zona se remarcă cu precădere prin mlaștinile sărate inundabile, supuse periodic unor serii de transgresiuni și regresiuni marine repetate. Mai apoi, distingem aici și prezența unor dune mobile și fosile, păduri mediteraneene și vegetație de tip matorral, cu pin maritim, stejar de plută și ienupăr, iar în final, mai amintim și lagunele permanente sau temporare ce acoperă această suprafață inclusă în patrimoniul UNESCO încă din anul 1994, cu o suprafață extinsă în 2005. Se știe că regiunea a fost expusă în trecut evenimentelor geologice care au generat valuri seismice sau cutremure, ideale pentru distrugerea unui oraș antic, astfel că, din toate zonele studiate în acest documentar, Doñana pare să se încadreze cel mai bine descrierii platoniene.
Totuși, numeroși cercetători sunt de părere că vestigiile arheologice găsite aici aparțin civilizației tartessiene, care popula cândva sudul Peninsulei Iberice, regiune cunoscută sub denumirea antică de Tartessos (conform relatărilor făcute de greci și fenicieni). Această civilizație se crede că ar fi existat între secolele al IX-lea și al VI-lea Î.Hr., fiind chiar menționată și pe o hartă de-a lui Ptolemeu din secolul al II-lea Î.Hr., ceea ce o plasează cronologic mult după dispariția Atlantidei, care ar fi fost înghițită de ape în jurul anilor 9500 Î.Hr. Deși poziția este foarte propice pentru construirea unui adevărat imperiu și propagarea civilizației în tot sudul și vestul Europei, nu a fost găsită încă nicio dovadă care să ateste vreo legătură clară între zona din sudul Andaluziei și alte sectoare de coastă din bazinul Mediteranei sau cel al Oceanului Atlantic. Cu alte cuvinte, nu se poate afirma încă, nici pe departe, ca Atlantida se află în sudul Spaniei. Chiar și așa, ținând cont de faptul că peste 90% din subsolul mlaștinilor nu a fost încă cartografiat, posibilitatea ca toate aceste căutări să se încheie în sfârșit pe litoralul andaluz rămâne, de asemenea, cât se poate de justă.
În urma acestui studiu, putem conchide că mitul Atlantidei stârnește și astăzi sentimente contradictorii în rândul specialiștilor din întreaga lume. Deși marea majoritate a acestora s-a resemnat cu ideea ca Atlantida este doar un mit moralizator creat de Platon pentru a ilustra, într-o manieră artistică, defectele societății umane și mai ales urmările catastrofale ale abaterii de la principiile morale, alții continuă să creadă în existența acestui loc legendar. Este Atlantida un tărâm real? Iat o întrebare la care doar timpul, perseverența și investițiile în cercetare vor putea găsi un răspuns.
Bibliografie: Jacobovici, S. (2017), Atlantis Rising [Documentary], Executive producer: James Cameron. Disney+ (Accessed: 21 February 2026).