România – o țară a contrastelor, a multiculturalității și interacțiunii constante dintre Orient și Occident. În harta culturală a Europei, acest stat ocupă o poziție singulară: este cea mai estică expresie a latinității, o insulă lingvistică, culturală, identitară și etnică bazată pe romanitate într-un spațiu dominat de tradiții slave și bizantine. Un stat a cărei poziționare geografică este tocmai elementul care a adus atât beneficii, cât și dezavantaje. Acest aspect devine cu atât mai evident pe măsură ce continuăm să aprofundăm relația dintre poporul român și interesele geopolitice ale marilor imperii din proximitatea geografică. Înțelegem astfel că nu discutăm despre un spațiu unicultural, perfect uniform din punct de vedere identitar și etnic, ci mai degrabă de un areal de interacțiune dintre mai multe culturi și popoare, despre minorități naționale și identități regionale, dar care nu au diminuat fundamentul majoritar latin ce conferă României un anumit grad de autenticitate incontestabilă în rândul națiunilor din jumătatea estică a Europei.
Din punct de vedere istoric, românii se află la intersecția dintre culturile slavă, bizantină și central-europeană, dar alcătuind o insula latină bine conturată în mijlocul tuturor acestor interferențe. De aici pot să apară numeroase întrebări, firești de altfel, cu privire la cauza ce a determinat formarea unui nucleu latin atât de solid totuși ținând cont de izolarea relativă față de statele vestice ce posedă o moștenire romană similară, precum Italia, Spania, Franța sau Portugalia. Așa cum putem observa de pe harta politică a Europei, aceste ultime țări menționate sunt avantajate de o oarecare conectivitate spațială ce le-a permis interacțiuni mai frecvente, facile și constante, spre deosebire de cazul României, care a cunoscut în existența sa inclusiv perioade de izolare geopolitică de diferite niveluri. Desigur, un rol important l-a jucat aici geografia fizică, prin intermediul distanțelor dintre est și vest, dar fără a exclude nici partea economică (prin importanța rutelor comerciale de orice fel), ori chiar evenimentele istorice sau viziunile politice care au marcat adesea destinul tuturor statelor la nivel general.
La nivel etnogenetic, cultural și identitar, formarea poporului român își are originile în perioada Antichității, odată cu cucerirea Daciei de către legiunile romane ale împăratului Traian. Acesta a înfrânt armatele dacice ale regelui Decebal în urma a două războaie daco-romane purtate la începutul secolului al II-lea d.Hr. În urma integrării fostului regat tracic în componența Imperiului Roman, teritoriul cunoaște o colonizare intensă cu populații majoritar romanizate sosite din diferite colțuri ale imperiului, cum ar fi Peninsula Italică (prin soldații legiunilor a XIII-a Gemina, a VII-a Claudia si, mai tarziu, a V-a Macedonica), Peninsula Iberică (etnici de origine hispanică), Orientul Apropiat (sirieni), dar și populații romanizate de traci, greci, iliri și dalmați. Aceștia s-au contopit cu dacii autohtoni care au supraviețuit conflictului militar și, în ciuda faptului că au suferit un puternic regres demografic, nu au dispărut în totalitate, urme ale culturii lor putând fi obervate și astăzi în tradițiile ancestrale ale românilor din nordul țării, în regiuni istorice precum Bucovina ori Maramureș, acolo unde se spune ca influența culturii romane a ajuns, dar fără ca zonele să fi fost integrate propriu-zis în spațiul controlat de Roma.
După aproximativ 170 de ani de la războaiele daco-romane, migrația populațiilor barbare a fost cea care a determinat decizia împăratului Aurelian de a părăsi Dacia Traiana, lăsând însă în urma sa o populație cu fundament latin-balcanic care a preluat o serie de influențe de natură slavă, cumană și pecenegă. Continuitatea proto-românilor în Bazinul Carpaților este un subiect intens dezbătut și astăzi de către specialiști, însă ce putem afirma fără echivoc este părerea majoritară a istoricilor, ce consideră că populația latină a rămas în spațiul carpato-danubiano-pontic, păstrând un nucleu romanic în ciuda apropierii de popoarele slave care ulterior au dat naștere națiunilor balcanice precum sârbii ori bulgarii. Un rol crucial în toată această poveste se crede că a fost jucat chiar de geografia Bazinului Carpatic, unde munții creează o arie de scut natural împotriva năvălitorilor, fapt ce a favorizat staționarea unui număr majoritar de daco-romani, spre deosebire de situația opusă de la sud de Dunăre, unde slavii au obținut o superioritate numerică, impunandu-și cultura și identitatea. Aceste aspecte pot fi observate cel mai bine în relația dintre limba română și limbile vest-latine, unde deși prima a asimilat de-a lungul timpului un anumit procent de influențe slave, maghiare și turcice, a rămas substanțial latină atât în vocabular, cât și în gramatică, împărtășind un număr ridicat de similitudini cu italiana, sardiniana, spaniola, catalana, franceza ori portugheza. Desigur, este foarte puțin probabil ca aspectele de ordin lingvistic să fi cunoscut aceeași evoluție fără să se fi bazat pe o majoritate cu fundament latin care a rămas să locuiască în Bazinul Carpaților, unde nici limba și nici cultura slavă nu au devenit majoritare. Așadar, discutăm despre o insula culturală și lingvistică distinctă față de populațiile din jur.
Dacă privim cu atenție către teritoriul românesc, vom observa că marile râuri ale spațiului carpato-danubian sunt menționate în izvoarele antice sub forme latinizate, precum ,,Alutus” pentru Olt sau ,,Marisus” pentru Mureș. Aceste hidronime ilustrează stratul profund al toponimiei regionale, în care numele foarte vechi (posibil de origine tracică) au fost preluate și adaptate de cultura romană, iar ulterior au evoluat în cadrul limbii române pe parcursul perioadei medievale. De asemenea, simboluri latine sunt folosite în mod vizibil în întreg spațiul românesc de astăzi, de la acvila romană ce poartă cu sine sceptrul, sabia, crucea creștină și coroana de oțel a suveranilor români și până la statui sugestive ce reprezintă diferite personalități ale lumii romane, ori chiar simbolizează descendența comună cu alte popoare sud-europene (cum ar fi statuia poetului latin Ovidiu de la Constanța sau celebra Lupa Capitolina – prezentă în mai multe orașe românești dar și italiene).
În cele din urmă, ar fi important să mai punctăm un ultim aspect, dar care nu poate fi omis ținând cont de parcursul României în ultimii aproximativ 200 de ani: folosirea latinității ca strategie geopolitică pentru apropierea de Occident. Această etapă este, pe cât de interesantă, pe atât de complexă și dezbătută încă de istoricii mai multor țări. Dacă analizăm întregul parcurs al acestui stat din jumătatea estică a Europei, vom observa că situația politică a împins poporul român atât către est, cât și spre vest în diferitele sale momente de evoluție, iar identificarea unei traiectorii stabile a fost mereu o mare provocare pentru conducătorii și politicienii români. Influența popoarelor slave din Peninsula Balcanică (mai ales din prima jumătate a Evului Mediu) au adus cu sine atât implementarea alfabetului chirilic la nivelul cancelariilor domnești, cât și în mediul clerical al Bisericii Ortodoxe. De asemenea, anumite împrumuturi lingvistice au fost realizate treptat pe parcursul celor aproape 300 de ani de utilizare a slavonei, la care mai adăugăm încă 200 de ani în care s-a revenit la limba română autohtonă, dar menținând scrierea chirilică. Desigur, toate aceste influențe au devenit parte a patrimoniului cultural românesc, reprezentând evoluția națiunii noastre de-a lungul Evului Mediu. Dar, în egală măsură, ele au ajuns să reprezinte și o oarecare diminuare a propriei identități culturale într-un popor a cărui conștiință și descendență au rămas mereu bazate pe latinitate. Situația a devenit cu atât mai importantă cu cât Perioada Modernă a adus cu sine trezirea conștiinței naționale, iar dincolo de orice afinități identitare și culturale, elita intelectualilor români a înțeles și miza uriașă pe care o poate avea apropierea de tabăra occidentală mai dezvoltată din punct de vedere economic și militar. Astfel că diferite curente iluministe din spațiul geografic transilvan, precum cel al Școlii Ardelene, au preluat inițiativa de purificare culturală, înlocuind definitv alfabetul chirilic cu cel latin și eliminând o bună parte din cuvintele împrumutate din medio-bulgara vorbită în Evul Mediu, preferând astfel sinonimele latine ale limbii române autohtone. Astfel putem spune că s-au conturat și mai bine aspectele care ne diferențiază ca națiune de slavii balcanici precum Serbia sau Bulgaria. De asemenea, odată cu obținerea independenței față de Imperiul Otoman în 1877 și construcția statului român modern sub domnia regelui Carol I, accentul a fost pus inclusiv pe formarea unei elite de intelectuali români în universitățile franțuzești ale secolului al XIX-lea, promovând România chiar ca țară francofonă și francofilă, aspecte care au rămas până astăzi în conțtiința națiunii noastre.
În concluzie, putem afirma că latinitatea românească este rezultatul unei duble dinamici: atât moștenirea istorică a romanizării populației de la nivelul Antichității și Evului Mediu timpuriu, cât și efortul modern de afirmare a unei identități occidentale într-un spațiu de frontieră civilizațională și etnică de la nivelul Europei. Traiectoria ideală pentru România nu a fost niciodată ușor de identificat, însă, privită retrospectiv, imaginea elementelor care ne definesc pare astăzi mai limpede decât era, poate, în secolele anterioare.
Bibliografie: Hitchins, K, (2015), ,,Scurtă istorie a României”, Editura Polirom, București, ISBN: 978-973-46-5179-5
Jens Schmitt O., (2019), ,,Balcanii în secolul XX”, Editura Humanitas, București, ISBN: 978-973-50-7579-894