Christiana Figueres, partener fondator al Global Optimism și organizator al programului Mission 2020 afirma că ,,Toate ecosistemele au de suferit de pe urma impactului negativ al schimbărilor climatice, dar nicăieri acestea nu se manifestă atât de clar ca în cele două regiuni polare.” Într-adevăr, efectele crizei climatice sunt resimțite, în mod cert, în toată lumea. Ceva mai puțin poate în zonele ecuatoriale, acolo unde clima caldă și umedă rămâne constantă tot timpul anului, însă semnificativ mai mult în regiunile înghețate ale globului, acolo unde nu doar fauna depinde de existența criosferei, ci și echilibrul climatic, biotic și, implicit, cel antropic. Efectele trendului de încălzire globală nu sunt resimțite la fel de tare nici măcar dacă luam în comparație cei doi poli ai planetei. Antarctica, sau regiunea Polului Sud, se bazează în mare pe existența unui continent delimitat de oceane pe toate părțile. Apele reci și agitate ale Pacificului, Atlanticului, respectiv ale Oceanului Indian au o capacitate relativ bună de a conserva temperaturile scăzute din aer, grație Curentului Antarctic ce înconjoară sectorul polar. Situația este însă ușor diferită dacă discutăm despre Arctica, sau zona aferentă Polului Nord, acolo unde avem de-a face cu situația exact inversă: un ocean (Arctic) înconjurat de uscat. Un areal adecvat pentru acest studiu de caz este chiar arhipelagul norvegian cunoscut sub denumirea de Svalbard, cu cele trei insule mari ale sale: Spitsbergen, Nordauslandet, Edgeøya, Barentsøya și alte câteva insule mai mici. Acesta oferă cămin numeroaselor specii de vietăți arctice precum urșii polari sau morsele, animale mari care depind de exitența gheții pentru a putea supraviețui, dat fiind faptul că urșii vânează pe banchize, iar morsele folosesc întinderile de uscat pentru a se putea odihni. Din păcate, sub efectele dereglărilor climatice din prezent se remarcă din ce în ce mai mult reducerea spațială a calotei glaciare, care a atins un nivel critic de retragere în toamna anului 2017. Gheața joacă un rol esențial nu doar în menținerea echilibrului biotic, dar și a celui climatic, prin albedoul ridicat pe care aceasta îl posedă. Este un lucru deja cunoscut faptul că 87% din lumina și căldura solară în exces sunt respinse de către criosferă cu precădere la nivelul zonelor polare. Dincolo de aceste realități, se mai poate afirma că tot gheața este elementul cu o ,,memorie” extraordinară. Aceasta poate stoca date precum temperaturi și concentrații ale diferitelor gaze din atmosferă într-o anumită etapă de evoluție paleogeografică a Pământului. Spre exemplu, cea mai mare erupție vulcanică din istoria omenirii, cea a supervulcaului Toba, a putut fi descoperită și plasată cronologic în urmă cu aproximativ 70.000 de ani numai datorită particulelor de cenușă vulcanică descoperite în eșantioanele de gheață arctică prelevate din calota glaciară a Groenlandei.
Apele reci ale polilor freamătă de viață, contrar a ceea ce ne-am aștepta să vedem. Antje Boetius, biolog marin german, relata pe blogul său momentul imortalizării printr-o serie de fotografii subacvatice a celor mai nordici corali de apă rece din lume, localizați în apropierea Arhipelagului Svalbard, la doar 400 km sud de Polul Nord geografic. De asemenea, mai trebuie luat în calcul că cele mai mari rezerve de apă dulce din lume se află tot în ghețari. Această apă dulce, vitală pentru susșinerea atâtor specii, se regăsește doar în proporție de 2,5%, iar din acest procent, 1,72% se află concentrată numai în calotele polare și ghețarii montani. Felul în care vom gestiona ,,aurul alb” al planetei noastre depinde doar de noi.